De-a lungul anilor s-au scris multe povesti despre pasarea Phoenix, e o legenda vie, reimprospatata si de J.K. Rolling prin pasarea lui Albus Dumbledore in seria « Harry Potter ». In lumea sportului tu, simplu spectator, te miri de fiecare data cand un sportiv revine dupa o accidentare grava si, mai ales, atunci cand reuseste sa redevina medaliat european, mondial sau olimpic. Dintre toate sporturile, gimnastica ne provoaca de multe ori cele mai mari surprize: Sandra Izbasa a redevenit campioana olimpica dupa o accidentare grava la ligamentele de la calcai, o accidentare ce pune punct carierei multor gimnasti, Aliya Mustafina a redevenit campioana mondiala dupa o accidentare la fel de grava la genunchi, Oksana Chushovitina concureaza inca, la 24 de ani de la debutul pe scena internationala a senioarelor…si exemplele pot continua.

Insa parca nici uneia dintre cele de mai sus nu i se potriveste mai bine numele pasarii Phoenix ca Dianei Bulimar. Daca am avea-o in fata, ea ne-ar spune o poveste despre cum cazi si te ridici de fiecare data mai sus si cu totul altfel, despre cum lupti si te auto-depasesti, despre cum devii una dintre preferatele publicului fara sa ai cele mai dificile exercitii. E uimitor ca, de fiecare data cand iti trece prin minte ca Diana poate doar atat si cand nu o vezi evoluand inspre o anumita directie dorita de tine, ea se reinventeaza si iti darama orice mit ori stereotip construit anterior.

Inceputul

Anul 2008 a fost un an de rascruce pentru noi, Fangymnastics. Atunci ne-am intalnit pentru prima data, la Nationalele de la Ploiesti (primul concurs national de gimnastica vazut din sala), atunci ne-am hotarat ca vrem sa existam si sa schimbam ceva in vizibilitatea gimnasticii romanesti, atunci am inceput sa speram alaturi de generatia condusa de Larisa Iordache si de Diana Bulimar. Cu doar cateva luni inainte, dupa un concurs la Blanc Mesnil, in Franta, internetul (pe atunci destul de limitat in noutatile despre gimnastica) a inceput sa vuiasca despre cele doua. La 13 ani, Diana a prezentat un sol demn de o junioara in pragul senioratului: tsukahara echer, surub dublu spre inapoi, surub 900 de grade legat cu salt grupat, dublu salt grupat. Puteti revedea acel sol aici.

In iunie am intrat in sala « Olimpia » din Ploiesti cu ochii dupa cele doua. Si atunci s-a nascut Didi a mea, cu un sol impecabil, fara tsukahara, dar cu doua diagonale lipite, cu fiecare pas controlat, cu o tinuta impecabila la toate elementele (nu pot sa uit nici acum dublul echer de la final) si cu un super zambet. Convingeti-va si voi vizualizand solul ei aici. Publicul a inceput sa o iubeasca, iar eu am mereu pe birou o poza cu Didi de la acel concurs.

La paralele a venit cu un exercitiu bun pentru varsta ei, cu Tkatchev si coborare dublu echer, la barna a ratat in prima zi, dar i-a iesit foarte bine in finala pe aparate (a prezentat o gama destul de larga de elemente : salt grupat inapoi, salt echer inapoi, salt lateral, Danilova laterala, Danilova laterala pe doua picioare, flic-salt cu deschidere, cloche lateral, pirueta cu piciorul la 90 de grade). Cum sa nu o iubesti, chiar daca cineva avizat spunea atunci ca Didi nu deschide sariturile artistice mereu la 180 de grade?

Ascensiunea

In 2009 a crescut la barna si sol. 2010 a venit cu un bronz surprinzator la paralele la Europenele de junioare si cu argintul cucerit chiar de ziua ei (cum unde? La sol, bineinteles) la Jocurile Olimpice de Tineret. La individual compus s-a clasat a sasea, dupa cateva dezechilibrari la barna (ratase in calificari), insa exercitiul de la sol din finala pe aparate a pus-o definitiv pe harta numelor mari ale viitoarelor senioare. A zambit, a fost aclamata ca o adevarata campioana, i s-a cantat « La multi ani ! » – Diana incepea sa isi arate caracterul frumos si bucuria de a face gimnastica si, mai ales, dragostea fata de aparatul ei de suflet si toate astea cu genunchiul stang bandajat semnificativ in fiecare zi in care a concurat. Intreb din nou: cum sa nu o iubesti?

Si surpriza! Didi introduce in codul de punctaj o saritura artistica ce ii poarta numele, cloche lateral cu 360 de grade, tocmai ea, cea despre care se spunea cu 2 ani in urma ca nu e asa deschisa la sariturile artistice! Didi tocmai doborase primul stereotip! Un element nou tocmai ea si tocmai la artistica!

Prima revenire a pasarii Phoenix

Bandajul acela a insemnat insa si primul hop pentru Diana. In iarna lui 2010 erau voci care spuneau ca problema ar fi o uzura atat de grava, incat Didi s-ar putea sa fie nevoita sa renunte la gimnastica. Noi, fanii, am sperat atunci si am asteptat cu rabdare sa se recupereze, sa fie bine la loc, exact ca in basme. Dar chiar si asa, eram convinsa ca nu va avea timp suficient sa vina cu exercitii care sa ii permita prezenta in echipa de la Mondialele de la Tokyo, in 2011 (si asta pentru ca ultima data cand o vazusem, la Singapore, avea note de plecare destul de mici: 5.0 la sarituri, 5.3 la paralele, 5.7 la barna si 5.4 la sol). Eram multumita sa o stiu ca se antreneaza, ca genunchiul este bine si ca poate va avea o sansa la Jocurile Olimpice. Am mers deci la Campionatele Nationale de la Onesti din vara lui 2011 cu bucuria ca va fi prezenta si Didi (probabil unul-doua aparate). Si am plecat de la Onesti cu sentimentul ca Didi “a mea” are asigurat al treilea loc in echipa, dupa Catalina Ponor si Ana Porgras. Si asta pentru ca Didi a surprins pur si simplu, nu doar ca si-a recuperat genunchiul si exercitiile in mai putin de un an, ci a venit cu elemente noi: Shaposhnikova la paralele (element destul de rar intalnit la fetele noastre), coborare Tsukahara, tinuta si ritm mult imbunatatite, flic cu salt intins la barna (nota de plecare 6.3), 5.8 plecare la sol.

La Tokyo a ajutat echipa la paralele (ratare), barna (ratare) si sol in calificari si doar la sol in finala. Greselile erau de inteles, nu mai intrase in competitie de un an, venea dupa accidentare, era important doar ca in finala pe echipe i-a iesit un sol de zile mari, depasind-o pe vice-campioana mondiala din 2010, Diana Chelaru. Era Didi pe care o stiam eu, la fel de sigura la aterizari, la fel de iubita de public, si o puteti vedea si voi aici.

Si totusi Didi m-a surprins prin felul in care a trait competitia si prin inversunarea cu care isi dorea o medalie. Mi-au ramas in minte cuvintele “Daca nu-i da 14.9…”, rostite pe un ton apasat, indarjit. Si de urmarit si felul in care a felicitat-o pe Catalina Ponor, de parca ea, Didi cel mai mic (pentru ca in echipa era si Didi cea mare – Diana Chelaru), ar fi fost lidera echipei si ar fi avut anii de experienta ai Catalinei. Nota finala? 14.933. Stia Didi ce stia. Intregul moment a fost surprins de camerele de luat vederi si se regaseste acum aici.

In anul 2012 Didi avea asigurat locul in echipa pentru Jocurile Olimpice. Domnul Bellu a numit-o « soldatel » si pe buna dreptate: cea mai micuta de statura, Didi a ajutat echipa sa castige medalia de bronz, fiind deschizatoare la paralele, barna si sol. Fiecare exercitiu de-al ei a dat incredere colegelor care au urmat, s-a incapatanat sa nu le lase arbitrelor sanse prea mari de depunctare, iar « piticul » de la barna fusese depasit inca dinainte de Europenele de la Bruxelles. Practic, incepand cu un amical inainte de Europene si pana in momentul de fata Didi nu a mai fost vazuta vreodata ratand in vreun concurs oficial cu miza. In plus, Didi este recunoscuta pentru momentul din calificarile de la Jocurile Olimpice, cand o linisteste pe Sandra.

Intregul moment aici, incepand cu minutul 5:21.

Fanii din lumea intreaga au inceput sa o treaca pe Didi in listele lor de gimnaste preferate si cu totii am sperat ca ea va iesi din umbra Larisei odata cu trecerea de Jocurile Olimpice.

Si asa a si fost. In primul rand am cunoscut o Diana care vorbeste limba engleza (spre mirarea tuturor fanilor), ba chiar o Diana care isi asuma si rolul de traducator pentru colega sa in cadrul unui interviu acordat televiziunii din Qatar. Bariera lingivistica? Nu si pentru ea! Dovada aici.

Campionatele Europene de la Moscova din 2013 nu numai ca ne-au readus-o pe Didi in prim plan, dar a fost si concursul in care Didi a mai daramat o bariera: saritura. Hotarata, Didi a profitat de inceputul anului pentru a invata o saritura pe care nimeni nu o astepta de la ea: Yourcenko dublu, cu o executie inalta, frumoasa. Peste noapte, Didi devenea candidata la podiumul la individual compus. Si asa a si fost, Diana duelandu-se pentru medalia de bronz cu Anastasia Grishina din Rusia si ocupand in final locul 4. Mai mult decat atat, ea a castigat argintul la barna si bronzul la sol, dupa ce a impresionat si in antrenamentul pe podium prin prezentarea unei diagonale Chushovitina (salt dublu intins cu surub cu 360 de grade pe primul salt), un alt element nou invatat in timpul scurt de dupa Jocurile Olimpice.

Din pacate, insa, urcusul atat de asteptat a fost oprit prin accidentarea suferita la acelasi genunchi in timpul antrenamentelor pe podium de la campionatele nationale de la Bucuresti, lucru ce a insemnat absenta de la Campionatele Mondiale de la Anvers si cateva luni de pauza chiar in perioada in care devenea imperios necesar ca ea sa isi creasca dificultatea exercitiilor.

A doua revenire

Perspectivele pentru anul 2014 erau sumbre, chiar daca ne doream sa prinda campionatele europene. Diana s-a ridicat din nou, insa, invingatoare, mai frumoasa, mai armonioasa, transformandu-se din Didi cel mic intr-o domnisoara eleganta, careia coregrafia planificata pentru solul mondialelor de la Anvers ii venea ca o manusa. Am fost cu adevarat uimita sa o vad recuperandu-si in mare parte exercitiile la paralele, barna si sol si alcatuind, impreuna cu Larisa Iordache, cei doi stalpi de neclintit ai echipei. Mai mult chiar, Didi reusea in luna mai sa obtina aceeasi nota E la paralele ca Aliya Mustafina, considerata o specialista a acestui aparat. E meritul ei ca a stiut sa foloseasca transformarile fizice, care ar fi putut constitui un impediment pentru multe gimnaste, in avantajul ei. Fanii gimnasticii din lumea intreaga au reinceput sa forfoteasca in jurul ei, si a reusit sa ne surprinda chiar si pe noi, cei prezenti acolo, prin atitudinea din « culisele » concursului – mereu alaturi de fete, mereu imbratisandu-le ca un adevarat lider. Nu mai era doar Diana cea inversunata si bataioasa pe care am cunoscut-o la Tokyo si Londra, ci un lider de echipa care stie sa isi stranga colegele in jur, care stie sa le incurajeze atunci cand conteaza si care nu uita sa aranjeze salteaua pentru colega care urmeaza la barna.  E de neuitat felul in care fetele noastre, « instruite » de Diana, au urcat pe podiumul european si cu cata mandrie si-au primit medaliile. Si surpriza! (cum ne-a si obisnuit, de altfel) – Didi a intonat serioasa imnul, un lucru mai rar intalnit la fetele noastre. Intregul moment poate fi vizionat aici.

Suparata ca nu a luat medalie la sol, Diana s-a intors in sala de la Izvorani, a lucrat la o noua coregrafie cu Adriana Pop in Suedia, a lucrat la o pirueta dubla cu piciorul la 180 de grade, hotarata sa aiba un cuvant serios de spus la mondialele din China. Cine a urmarit-o indeaproape din 2008 pana in prezent stie ca nu e fan piruete, nici la sol, nici la barna. Si uite ca, o data in plus, ea isi dorea sa depaseasca o noua limita, sa uimeasca din nou, sa isi recucereasca fanii.

A treia reinventare?

Nu a fost sa fie nici in 2014, din pacate, cu doar cateva saptamani inainte de campionatele nationale ea accidentandu-se la acelasi picior, la acelasi element ca si in 2013. O accidentare de trei ori la acelasi genunchi ar fi facut multe gimnaste sa ezite sa continue activitatea de performanta. Si eu m-am temut atunci ca evolutia de la Sofia sa nu fi fost si ultima din cariera ei. Nu se poate! Diana “mea” trebuie sa ajunga la Rio! Si da, Diana a vazut aceasta accidentare ca pe o noua provocare, dandu-si seama ca singura modalitate de a trece peste aceasta perioada este sa se intoarca mai frumoasa si mai puternica. Avand-o pe ea in echipa, Romania ar fi cucerit cu siguranta medalia de bronz, iar fetele i-au simtit lipsa. Dar eu sunt convinsa ca de asta a fost nevoie pentru ca Diana sa se reinventeze, pentru a nu stiu cata oara, ca o pasare Phoenix veritabila.

De abia astept sa vad cu ce ne mai surprinde si acum. Tare, pasare Phoenix!

Cristina

Nota: Multumesc Emiliei pentru pozele din cadrul acestui articol.