La inceput de 2009, ne intrebam cu totii ce ne-a adus 2008, ce a fost bun si ce a fost mai putin mutumitor. Ne facem planuri, iar in aceasta faurire de ganduri si sperante noi ne lasam influentati, cu sau fara vointa, de experienta anului trecut. Ne dorim ca lucrurile pozitive sa se repete si ca cele negative sa fie inlocuite de altele noi, de bun augur.

Am vazut recent calendarul competitional in gimnastica artistica, iar gandul mi-a fugit imediat catre Europenele si Mondialele care, desi nu ne vor incanta si cu probele pe echipe, vor fi, cu siguranta, subiect de speranta la medalii. Si toate pornesc de la bucuriile sau gustul amar lasate, dupa caz, de competitiile anului 2008. Asa ca m-am intrebat ce am castigat si ce am pierdut eu, in calitate de iubitoare a gimnasticii artistice, in anul ce tocmai s-a incheiat; am ajuns la urmatoarele concluzii:

Am castigat:

• – experienta unor competitii frumoase, in care spiritul sportiv a fost cu adevarat la locul lui si ne-a facut sa ne dam seama ca lumea poate fi un loc frumos si ca viata poate fi linistita, ca prietenii sau cel putin dreptatea exista;

• – momente extraordinare de fairplay intre sportivi care au stiut sa piarda in fata colegilor (fie de echipa, fie din alte tari) mai buni. As da ca exemplu momentul in care gimnasta chineza Cheng Fei, care a ratat un aur olimpic individual la sol prin ratare, a felicitat-o cu multa caldura pe Sandra Izbasa, castigatoarea finalei;
• – o echipa a Romaniei care a stiut sa se mentina printre primele natiuni ale lumii in acest sport, atat in competitia baietilor, cat si in cea a fetelor, unde traditia tarii noastre a fost dusa mai departe cu un stralucitor bronz;

• – placerea unor finale deosebit de frumoase, la care Zeii Olimpului au asistat cu placere, sportivii depunand eforturi imense pentru un rezultat cat mai bun;
• – un aur la sol extrem de valoros pentru gimnastica romaneasca, intr-un sport dominat, de aceasta data, fara repros, de China si SUA;
• – executii minunate din partea gimnastelor chineze, care au depasit orice stereotip referitor la siguranta si perfectiune in executie;
• – stralucire, o multitudine de culori care au zburat pe aparatele dintr-o sala in care fiecare efort al sportivilor a fost rasplatit cu drag si caldura de catre spectatorii asiatici, europeni, americani ori australieni;
• – o transparenta a celor intamplate la loturile nationale de gimnastica fata de sustinatori;
• – o participare vesela, alaturi de noii prieteni facuti prin gimnastica, la Nationalele Romaniei 2008, unde am vazut tot ceea ce Romania are mai bun in acest sport; am facut galerie, am facut cunostinta cu aparatele de gimnastica sau cu sportivii, am urmarit cu ochii mariti spectacolul ce se desfasura in fata noastra; seara am dezbatut cu acesti noi prieteni povesti si idei legate sau nu de sportul care ne-a adus impreuna;
• – o revolutie a gimnasticii in unele tari: Franta si Japonia la senioare, SUA la seniori, Olanda si Franta la junioare;
• – coregrafii spectaculoase, mai ales din partea gimnastelor chineze;
• – sperante ale gimnasticii romanesti, atat la senioare (Gabriela Dragoi, Anamaria Tamarjan, Andreea Acatrinei), cat si la junioarele de la Europene (Amelia Racea, Diana Chelaru, Ana Porgras, Claudia Voicu) ori la junioarele mai mici (Larisa Iordache, Diana Bulimar);
• – placerea de a sti ca spiritul de lupta este mai puternic decat accidentarile premergatoare marilor competitii (Steliana Nistor, Anamaria Tamarjan) sau decat cele care se intampla atunci cand ar trebui sa mergi la Olimpiada, sa iti realizezi visul (Dana Druncea, Cerasela Patrascu);
• – longevitatea unor gimnaste dragi publicului (Cheng Fei; Anna Pavlova, Oksana Chuchovitina, Alina Kozich);
• – cel mai mare numar de sarituri Amanar executate vreodata;
• – lansarea primului blog de gimnastica in limba romana – fangymnastics (lasand modestia la o parte)
• – articole periodice despre gimnastele sau gimnastii romani in unele publicatii

Am avut un gust amar:

• – atunci cand, la diverse competitii, mari nume mondiale au fost nevoite sa faca o pauza din cauza unor accidentari (Oksana Chuchovitina, Anna Pavlova, Ksenia Semenova, Isabelle Severino, Cassy Vericel);
• – atunci cand accidentarile mai noi sau durerile mai vechi au fortat unele gimnaste romance sa se retraga prematur din sportul de performanta (Aluissa Lacusteanu, Alexandra Ghita, Steliana Nistor, Adriana Tamarjan, Alina Stanculescu);
• – atunci cand Marian Dragulescu, maestrul recunoscut la nivel mondial la sarituri a ratat, in exact acelasi mod ca la Jocurile Olimpice 2004, un aur preameritat in finala la acest aparat;
• – urmarind executii la sol mai slabe, din punct de vedere tehnic si, mai ales, coregrafic, decat cele ale generatiilor trecute;
• – deoarece ghinionista Anna Pavlova a ratat podiumul olimpic la sarituri dintr-o greseala copilareasca, primind nota 0.00 doar pentru ca a pornit pe pista de elan inainte de a primi becul verde;
• – pentru ca Dana Druncea nu a prins echipa pentru Jocurile Olimpice din cauza unei accidentari la sfarsitul sezonului competitional 2007;
• – vizionand cele mai slabe finale europeana si olimpica la sarituri din punct de vedere al ecartului dintre valorile gimnastelor calificate;
• – atunci cand prima medaliata olimpica a gimnasticii romanesti (Elena Leusteanu) si fetita multiplei campioane mondiale si olimpice (Lavinia Milosovici) s-au stins din viata;
• – cand, la fiecare competitie de gimnastica organizata in Romania, indiferent de categorie, sala a fost relativ goala, in lipsa oricarei promovari facute de organizatori, Federatie sau media
• – pentru ca arbitrii Jocurilor Olimpice au arbitrat mai degraba un anume stil de gimnast decat calitatea evolutiilor.

Punandu-le in balanta, s-au creat unele frustrari in sufletul meu de iubitoare a gimnasticii, recunosc; ele palesc din cand in cand, atunci cand frumusetea competitiilor ma face sa vad partea plina a paharului. Insa frustrarile revin de fiecare data cand aud de o accidentare (survenita, de multe ori, in goana sportivilor si antrenorilor de a indeplini conditiile unui cod nebunesc si care pare ca se cearta cu sanatatea, coregraful ori corectitudinea executiei); sau atunci cand o medalie este cucerita dupa o ratare; sau cand evolutiile par automatisme, gimnasti din sase tari avand, in proportie de 50-70% aceleasi elemente si chiar aceleasi legari; ori, bunaoara, cand covorul de la sol a devenit prea rigid pentru a permite desfasurarea unui surub triplu amplu, incheiat si, totodata, prea mic pentru o aterizare corecta. Si, totusi, sper ca cineva, undeva, va sesiza ca in Romania este nevoie de promovarea sportului si ca la nivel mondial este nevoie de o „indulcire” a codului de punctaj. La urma urmelor, speranta moare ultima…

Crisloregym