Imi amintesc si acum primul meu concurs, primele mele emotii si primele incurajari din partea antrenorilor. Era intr-o zi de iarna, iar eu participam pentru prima data la un concurs de gimnastica. Aveam atatea emotii, incat tremuram toata ca un copil zburdalnic, care nici nu stia pe ce planeta e. Tin minte si acum cuvintele antrenoarei, pe care mi le-a spus inainte sa urc pe barna: “Usor Beti, ca merge! Trebuie doar sa te gandesti la ceea ce ai de facut!” . La randul meu incercam sa ma incurajez: “hai ca merge, hai Beti, calmeaza-te!”, dar eram micuta si aveam atatea emotii!!! La primul meu concurs am castigat locul 3 la sarituri, locul 2 la sol si barna, iar la paralel nu am concurat din cauza ca fiind prea mica aveam palmele atat de mici, incat nici bara nu puteam sa o tin ca lumea, iar antrenorii au decis sa nu particip ca sa nu fac vreo nazbatie.

Niciodata nu voi uita prima medalie castigata. Cred ca a fost cel mai frumos moment din viata. Am castigat primele mele medalii la un concurs international din Milano-Italia si, ca o surpriza, am castigat si premiul pentru cea mai buna gimnasta din concurs. A fost o bucurie de nedescris in familia mea. Cand am ajuns inapoi in tara, toata lumea ne astepta cu flori, iar eu eram mica, aveam doar 11 ani. Nici nu stiam ce sa fac, cum sa reactionez, cui sa ii multumesc mai mult…vroiam doar sa ajung acasa.

Niciodata nu am inteles de ce trebuie sa ai atatea emotii intr-un concurs, dar am ajuns la concluzia ca intotdeauna trebuie sa ai un gram de noroc si sa profiti de sansele si ocaziile care ti se ofera. Stiti vorba aceea: “Dumnezeu iti da, dar nu iti baga si in traista“.

Mai trebuie sa va fac o confesiune! Niciodata nu mi-a placut ca mama sa intre in sala de gimnastica. Atunci cand eram la antrenament, antrenorii mai ofereau uneori posibilitatea parintilor de a urmari evolutia copiilor atunci cand acestia aveau verificari, dar eu nu i-am spus  niciodata mamei ca are voie in sala. Mereu ii ziceam: “De ce sa vezi cum ma antrenez? Mai mult rau imi faci. Vei vedea la concurs cum ma prezint si gata!“.

Sa nu credeti ca am fost perfecta la fiecare concurs! La un amical chiar am dat-o in bara rau de tot din cauza ca am ratat paralelul de am speriat toata sala. Dar m-am ridicat frumos, am zambit si am continuat concursul. Nu cred ca o ratare ar trebui sa te dezamageasca, ci dimpotriva – trebuie sa ridici capul sus si sa iti propui sa mergi mai departe, indiferent de situatie.

Cand am participat pentru prima data la un concurs international, desi aveam foarte multe emotii, stiam ca totul va fi bine. Ma antrenasem prea mult in sala ca sa ma duc la concurs si sa o dau in bara din nou. Cand am ajuns acolo, la acomodare, n-am fost prea stralucita si eram dezamagita, dar stiti voi – concursul e concurs si niciodata nu stii ce urmeaza sa se intample. Cand esti pe barna, sau pe oricare alt aparat, auzi intotdeauna incurajarile colegelor si ale antrenorilor (“tare”, “incordata ca merge”, “usor”, etc). Parca si acum mai simt agitatia salii, dar si privirea blanda a antrenorilor, care erau de fiecare data alaturi de noi. Poate in sala de antrenament erau foarte duri, dar daca nu procedau asa, probabil noi nu mai reuseam sa facem ceea ce ne-am propus. Datorita lor am invatat multe lucruri, dar poate cel mai important a fost acela de a lasa intotdeauna loc de “buna ziua“!

Beatrice