Cu siguranta fiecare dintre noi, cei care urmarim cu drag gimnastica, ne-am intrebat in ultima perioada care sunt motivele pentru care sportul nostru nu mai reuseste sa tina pasul in lupta pentru medalii, la nivel mondial. Motive sunt multe, putem discuta chiar de un cumul de factori, insa totul este cu atat mai trist cu cat vezi ca propriul sistem, cel care ar trebui sa avanseze o solutie, cel care ar trebui sa dovedeasca ca are o traditie in spate si o experienta pe masura, se incapataneaza sa ramana ancorat in trecut si sa urmeze o randuiala de mult apusa. Intelegem problemele ce tin de resursele umane (antrenori & sportivi), de resursele financiare sau de infrastructura – probleme reale si de necontestat – insa ne este cu adevarat imposibil sa pricepem momente precum cele intamplate la Campionatele Nationale de gimnastica de la Deva, de la sfarsitul saptamanii trecute (06 – 07 noiembrie 2015).

S-a intamplat in Romania, in anul 2015, la nici doua saptamani de la un record negativ inregistrat de gimnastica artistica romaneasca la Mondialele de la Glasgow. Colegii de la Puzzle Gymnastics au intrat in detaliu, in ceea ce priveste maniera in care s-au facut clasamentele la Deva, cum s-au schimbat rezultate si podiumuri. Va invit sa cititi articolul lor AICI si sa-l dati mai departe. Le multumesc pe aceasta cale pentru articol, am avut astfel impulsul necesar pentru a-mi spune parerea. 🙂

Revin la intrebarea de la inceput. De ce nu mai putem tine pasul? Pai cum am putea sa facem acest lucru daca in competitiile interne ne descurajam proprii sportivi pentru diverse orgolii sau pentru un numar de medalii NATIONALE, care sa se prafuiasca apoi prin vitrinele cluburilor? Nu avem aparate, gimnasti sau antrenori, dar ne mandrim cu medalii cucerite la intreceri nationale. Aceasta sa ne fie consolarea? E ca si cum ne dam singuri cu stangul in dreptul.

Aceste concursuri sunt pentru juniori, exclusiv, pentru acei copii aflati la inceput de drum, care au astfel sansa sa vada cu ce se mananca un concurs, ce inseamna victoria, dar si esecul. Aceste concursuri ar trebui sa fie o sursa de ambitie pentru ei, sa-i determine sa fie din ce in ce mai buni, sa iubeasca si mai mult sportul pe care il practica si, poate, cel mai important, sa-i faca sa-si fixeze teluri inalte, sa aiba un vis si sa lupte pentru el. De ce le taiem aripile inainte sa zboare? Care e satisfacatia celor care incropesc un clasament din condei stiind ca au dezavantajat un copil? Probabil o intrebare fara raspuns

Ca sa fac o paralela cu scoala de gimnastica a momentului, SUA, acolo competitiile interne sunt de cele mai multe ori mai importante si au o greutate mai mare decat Mondialele si Jocurile Olimpice. De ce? Pentru ca daca iesi invingator pe plan national, succesul la Mondiale/Olimpiada e ca si garantat. La noi, din pacate, competitiile interne au devenit doar o formalitate de bifat…si nimic mai mult. Spiritul si atmosfera de competitie lipsesc cu desavarsire.

Speranta de care ma agat, insa, este faptul ca in gimnastica romaneasca mai sunt oameni dispusi sa faca eforturi pentru a indrepta lucruri. Nu sunt multi, dar exista. Tot ce imi doresc este sa fie lasati sa-si faca treaba, cu pasiune si devotament. Cu toate ca e din ce in ce mai greu si pentru ei, tot sistemul fiind cel care pune piedica celor cu initiativa.

Inchei cu un citat din Puzzle:

“Sunt inca multi oameni minunati implicati in gimnastica romaneasca! Ne dorim sa fie lasati sa isi faca treaba, iar cei care tind sa cada in capcana orgoliilor si a avantajelor de moment, sa isi aduca aminte ca lucreaza totusi cu niste copii, de multe ori mai maturi decat trebuie, dar totusi niste copii. Nu le furati copilaria mai mult decat o cedeaza ei deja!”

Mihai