Sunt aproape 2 saptamani de cand la Glasgow s-a tras cortina peste editia din acest an a Campionatelor Europene de gimnastica artistica. Pentru prima data in istoria acestei competitii, intrecerea continentala nu s-a mai desfasurat primavara, asa cum se intampla de obicei, ci, asemeni Jocurilor Olimpice, si-a gasit loc in calendarul competitional al verii. Totul deoarece anul acesta a avut loc prima editie a Campionatelor Europene la mai multe discipline sportive, un fel de mica olimpiada europeana. Ca idee si ca atmosfera, o organizare de genul este binevenita deoarece transforma orasul gazda intr-o adevarata capitala a sportului, lucru pe care l-am simtit din plin in cele 5 zile petrecute in orasul scotian.

Punctul slab al acestei programari este ca va afecta foarte mult procesul de pregatire al sportivilor. E prea putin timp intre Europene si Mondiale, iar gimnastii vor trece efectiv dintr-un concurs in altul, fara sa mai aiba parte de o perioada de acumulare fizico-tehnica sau de readaptare la antrenamente dupa perioada Europenelor in care au schimbat sala, aparatele si au lucrat mai mult pe tare. Uzura se acumuleaza usor la acest nivel, iar momentele de varf de forma trebuie foarte bine gestionate, mai ales ca Mondialul este etapa de calificare la Olimpiada. Cateva efecte ale faptului ca Europenele au fost atat de tarziu in an: (1) Belgia s-a retras din finala pe echipe pentru a se menaja pentru Mondiale, desi luptau pentru o medalie; (2) Rusia deja acuza faptul ca intreg procesul de pregatire in vederea Mondialelor le-a fost dat peste cap.

Am fost la Glasgow pentru competitia feminina de gimnastica artistica si a fost cumva o retraire a Mondialelor din 2015 pentru ca modul de desfasurare a fost foarte apropiat de ceea ce s-a intamplat acum aproape 3 ani. Gimnastica britanica traseaza o noua directie gimnasticii si transforma competitia intr-un spectacol total. Nu stiu cum sa imbratisez acest trend si daca este ceva ce as vrea sa vad in mod curent. Personal, prefer inca o atmosfera mai clasica, precum cea de la Cluj. Imi place spectacolul, insa parca prefer mai mult sa simt tensiunea concursului, sa traiesc fiecare element reusit sau ratat, sa aud cum trosneste barna, cum scartaie paralelul sau cum se aude solul la fiecare aterizare. Stiu, nebunii de om pasionat de gimnastica. Vreau  sa pot vedea ce se intampla in fiecare colt al salii, sa vad publicul ca parte a competitiei, nu sa simt oamenii din tribuna ca spectactori la un show. O astfel de abordare nu simt ca educa spectatorul, ci il face sa devina un simplu om care aplauda si se simte bine. Nu e nimic rau in asta, pana la urma, este doar perspectiva din care vad eu lucrurile. Chiar as fi curios ce parere aveti voi, cei care ati vazut in totalitate concursul la TV sau online, atat in 2015 cat si acum. Si sa nu uitam de Mondialele de anul trecut, de la Montreal, care au urmat aceeasi reteta de scenografie.

Nu o sa vorbesc acum de faptul ca am retrait aproape acelasi concurs de calificare al Romaniei ca-n 2015 pentru ca deja s-au spus multe si s-au scris multe pe acest subiect. Strict de Romania si competitia feminina, as vrea sa punctez un lucru despre care am scris si pe twitter la momentul concursului. Este o distanta mult prea mare intre modul in care arata si se exprima echipa de junioare si cum o fac cele mai mari. Senioarele m-au ingrijorat, iar junioarele mi-au ridicat moralul. Pe langa sanatate si toate cele, imi doresc ca peste 2 ani, la Europenele de la Paris, sa revad junioarele de astazi ca isi pastreaza acelasi spirit si la senioare. Au nevoie de sprijin din partea tuturor, incepand de la parinti, apropiati si continuand cu antrenorii. Trebuie cultivat in continuare acest spirit de echipa si sa nu ne abatem de la procesul sanatos in care le crestem, atat sportiv cat si uman. Romania stie cum se face gimnastica, stie teoria, nu am niciun dubiu. La practica trebuie sa umblam si sa ne adaptam la ceea ce inseamna gimnastica anilor, deja, 2020. Totul tine de cum pui cap la cap piesele de puzzle. Sportul este, pana la urma, si despre strategie si inteligenta.

In ceea ce priveste competitia masculina, am trait un sentiment ciudat. Baietii nu putem spune ca au avut un festival de ratari, ca-n cazul fetelor, dar notele lor la executie sunt de-a dreptul ingrijoratoare. Ceva trebuie reglat pentru ca nu ne putem lauda cu dificultate mare, dar nu excelam nici la executie. Suntem cumva intr-un punct in care aproape nimic nu ne iese. Valabil atat la seniori cat si la juniori. Ce trebuie retinut este faptul ca gimnastica masculina, fata de cea feminina, si vorbesc aici de cea romaneasca, trece printr-un proces de tranzitie si de schimbare. Marius Urzica are nevoie de putin timp ca sa reuseasca sa imprime echipei modul in care trebuie sa se exprime. L-am simtit dezamagit si trist la final de concurs, cumva cred ca si el a fost luat prin surprindere de modul in care s-au desfasurat lucrurile. Nu a intrat pe programul de auto-aparare, ci a rescunoscut frumos si calm ca sunt probleme si ca lucrurile nu s-au intamplat ca la antrenamente sau ca-n concursurile de verificare premergatoare Europenelor.

Ultimele puncte pe care vreau sa le ating in acest articol sunt codul de punctaj si  maniera de arbitraj de la Glasgow. Cei care ma cunosc, stiu cat de pasionat sunt de codul de punctaj si cat timp (a se citi ani de zile) am investit ca sa-l inteleg si sa pot sa-mi exprim o parere cat de cat avizata. Insa, codul s-a schimbat destul de mult ca abordare dupa Jocurile Olimpice de la Rio. Cumva nu se mai doreste impulsionarea sportivilor sa alerge dupa dificultate, iar frana care se incearca a fi pusa pe partea de executie, ajunge usor-usor in cealalta extrema. Am ajuns sa nu mai vad o barna adevarata, fluida, cu cap si coada. Structura integralelor a avut de suferit, totul imi pare fragmentat, lipsit de diversitate si cumva plictisitor. Nu este deloc rau ca se doreste cumva limitarea dificultatii prin strictete pe partea de executie  pentru ca riscurile la care se supun sportivii sunt cu adevarat mari, iar tendoanele si ligamentele au ajuns sa fie la ordinea zilei. Insa, ceea ce mi-as dori este sa se gaseasca un echilibru.

Chiar nu pot accepta sa vad un sol cu 2 diagonale, cu un dublu grupat si doua salturi cu surub legate si alte cateva piruete si elemente artistice si gata. Iar cu tot ce raman este imaginea unei sportive care zici ca s-a pregatit pentru carnavalul de la Rio. Daca aceasta este gimnastica artistica, atunci inseamna ca acceptam sa calcam in picioare toata mostenirea lasata de Comaneci, Korbut, Silivas, Shushunova, Boguinskaya, Podkopayeva, Liukin, Mustafina si multe alte reprezentante ale gimnasticii artistice, cele care au reusit sa gaseasca armonia acro-artistica si sa ofere o identitate acestei ramuri sportive. FIG nu poate accepta sau incuraja ceea ce am vazut in finala de la sol de la Glasgow. Daca integralul prezentat de Van Gerner e definitia artisticului in 2018, atunci cum se numeste ce face Melnikova, de exemplu? Putem spune ca Angelina Melnikova nu face gimnastica artistica? Si e doar un exemplu. Sa nu se inteleaga ca discut aici de gimnasta olandeza, ci raman strict in zona codului de punctaj. Celine respecta in acest moment codul de punctaj, isi bifeaza punctele cerute si este in regula. Dar ideea este alta. E vorba de directia spre care ne indreptam….

Foto: (c) Emilia Nicolae

Mihai