‘’In aceasta dimineata m-am trezit cu gandul la gimnastica ritmica. Rareori mi se intampla asa ceva, dar azi s-a intamplat’”.
Asa incepea acum cateva luni povestea aceasta… De fapt a inceput cu mai mult timp in urma, mai exact in toamna lui 2009, cand Cristina scria pe forum despre un concurs de gimnastica ritmica ce are loc anual la Iasi, Cupa Ginetta Stoenescu. Atunci mi-am propus sa incerc sa aflu mai multe si sa imi doresc sa urmaresc din sala acel concurs. Marturisesc ca in momentul acela nu stiam prea multe despre ceea ce inseamna gimnastica ritmica, nu stiam decat ca practicantele ei sunt niste fetite care fac cam ce fac fetele de la artistica pe sol, doar ca folosesc diferite obiecte, stiam doar de cerc si de panglica la vremea aceea. Dar… internetul m-a ajutat sa ma informez putin, macar sa vad cum arata 2-3 exercitii. As fi putut sa ma informez si pana atunci, dar marturisesc ca nu mi-a fost starnit interesul…
De data asta, insa… dupa 2-3 exercitii urmarite pe internet, intr-o dimineata frumoasa de noiembrie, am plecat spre Sala Sporturilor din Iasi pentru a urmari un ‘’adevarat spectacol”, asa cum mi se prezentase acest concurs de catre ‘’cunoscatori”.Si, pentru ca am promis ca dupa acel concurs voi povesti putin despre asta si nu am mai reusit, o sa fac un mic rezumat al emotiilor de spectator in premiera de gimnastica ritmica.
Totul era nou pentru mine. Am fost impresionata inca de la inceput de cat de frumos era amenajata sala (foto), cu sute de baloane colorate (mai tarziu mi-am dat seama ca e ceva obisnuit la gimnastica ritmica); de multimea de fetite ce se ‘’aranjau” pentru festivitatea de deschidere; de parintii (foto) carora li se puteau citi in ochi emotiile, de antrenorii care dadeau ultimele sfaturi micutelor papusele, care mai de care mai frumusele, de fetele mai mari care le ajutau pe cele mici sa se pregateasca de concurs, de fetitele ce vorbeau atat de frumos in limbi straine, de putinele cuvinte ce am reusit sa le inteleg din limba rusa, de… tot ceea ce vedeam in sala, care mi s-a parut imensa!
Concursul a inceput cu o frumoasa festivitate de deschidere, cand ne-au fost prezentate cluburile participante, (foto) juriul, antrenorii. Tot atunci am facut cunostinta cu micutele printese de la Iasi ( foto). Apoi au inceput emotiile pentru concurente, pentru colegele lor, pentru antrenori, si nu in ultimul rand pentru parintii acestora.
Pentru ca a trecut ceva timp de atunci, multe din impresiile de moment s-au sters, insa… a ramas o mare dorinta in sufletul meu, aceea de a afla mai multe despre gimnastica ritmica. Astfel, de atunci am inceput sa ma informez mai mult. A doua dorinta a mea a fost sa ajung o data in sala lor de antrenament… Imi dadeam seama ca oricat de mare ar fi orasul asta, tot voi gasi eu sala aceea pana la urma… Insa… a ramas doar o dorinta… neindeplinita timp de aproape jumatate de an, pana cand…
In acea dimineata de primavara, m-am trezit cu gandul de a nu mai amana… asa ca am cautat numarul de telefon al domnului profesor Constantin Radu si… desi era poate mult prea dimineata, l-am deranjat cu mare curaj si hotarare sa ajung la sala… Iar hotararea mea a fost rasplatita de amabilitatea domnului Radu, care mi-a explicat si cum se ajunge la sala! Odata ajunsa acolo, am fost fascinata de panoul imens cu multe poze ale ‘’papusilor de la Iasi” (foto). Pentru ca a doua zi unele din fete urmau sa plece la o competitie la Kiev, nu am vrut sa retin pe nimeni prea mult atunci, insa am primit cateva informatii, fotografii, cateva pliante de la domnul Radu, urmand ca dupa concurs sa revin la sala pentru a le cunoaste mai bine pe fete.
Numai ca, din cauza lipsei de timp, termenul s-a prelungit din nou cam mult, cu inca vreo 5 luni. Intr-o frumoasa zi de 14 iulie am ajuns in sfarsit la sala, si nu singura, am luat cu mine si un ‘’fotograf” si un ‘’reporter”, iar eu eram ‘’filmatorul” si impreuna ne-am indreptat spre sala. La intrare am fost intampinate de zgomotul din sala, pentru ca intarziasem cateva minute la inceputul antrenamentului, iar fetitele deja se incalzeau.
Din nou am fost intampinate de amabilitatea domnului profesor, care, dupa ce a observat ca nu poate scoate de la noi nici macar o ‘’urma” de element de gimnastica, noi avand scuza ca nu am exersat de la varsta la care au inceput fetele, dupa ce am incercat sa il convingem ca nici macar echipament nu aveam, ne-a invitat in sala, unde am fost placut impresionate sa gasim sapte fetite (foto) dornice de munca si doua domnisoare antrenoare foarte atente la fiecare miscare ale celor mici, gata sa le corecteze (foto), sa le incurajeze, sa le spuna ‘’BRAVO!” atunci cand era bine, si “MAI INCEARCA!” (foto) atunci cand nu era tocmai bine, gata sa le ambitioneze ca la urmatoarea incercare sa fie mai reusita, gata sa le ajute pentru executarea miscarilor corecte. (foto - prezentare, de la stanga la dreapta: Andreea Verdes, Stefana Popa, Madalina Sufaru, Andra Ungureanu, Madalina Scortanu, Andreea Scortanu si Daria Moise)
Astfel, in compania acestor micute si a celor ce se ocupa de ele am petrecut mai bine de 2 ore, urmarind doar o prima parte a antrenamentului, incalzirea. Totul a fost presarat cu multe imagini ce imi vor ramane mereu in minte: cu fiecare fetita facand eforturi sa fie intinsa, incordata, si sa arate foarte bine (foto); acele elemente mai putin usoare, care scoteau uneori si of-uri din partea fetitelor (foto); momentele cand se ‘’lucra” elasticitatea lor pentru sfoara si multe alte elemente ale caror denumiri din pacate nu le cunosc :(, cand era greu sa smulgi un zambet de pe fata micutelor; imagini cu fiecare din fetite si cu modul lor de a reactiona, chiar si la momentele mai dificile, dar imperios necesare din cadrul unui antrenament … Iar fiecare din fetite reactiona altfel, cel mai mult impresionandu-ma una dintre ele, prin zambetul ei, care ne-a cucerit, zambet care ascundea in spatele lui o dorinta puternica de a merge mai departe, de a face totul cat mai bine, de a arata cat de bine face, de a progresa, de a… ajunge o mare campioana. Si totul pentru ca bunica ei a vazut in ea, pe cand era foarte micuta, o viitoare campioana - un nume de tinut minte, un nume de care sigur vom mai auzi - Andreea Verdes (interviu).
O alta fetita care m-a impresionat a fost Stefana Popa (foto), o fetita cu un zambet la fel de minunat, dar mai timida decat colega ei,  totusi foarte atenta la indicatiile antrenorilor, foarte atenta si ea la fiecare miscare si hotarata sa faca totul cat mai bine. Asa am cunoscut-o pe Stefana, o fetita minunata, care a cunoscut sala de antrenamente deoarece ‘’acasa nu mai avea stare”.
Privind prin sala, era greu sa te hotarasti pe care dintre fetite sa le urmaresti cu privirea… Nu stiu daca doar eu sau si voi ati avut acest sentiment, ca iti doresti sa vezi intr-un timp scurt cat mai multe, sa observi fiecare fetita in parte (foto), sa inveti sa le recunosti pe toate, poate chiar sa spui cate un cuvant fiecareia din ele, pentru ca ele sa simta aprecierea ta,  desi nu ai facut niciodata ce fac ele, desi poate nu intelegi foarte bine cat de usor devine totul atunci cand iti doresti foarte mult , cand unele momente grele se transforma intr-o motivatie, atunci cand antrenorul iti spune: “Nu e prea bine, trebuie sa mai incerci!” sau ‘’Hai, e aproape bine, data viitoare va fi si mai bine!”. Sau iti spune pe nume:  ”Bravo! Foarte bine!” Iar tu sa stai sa privesti la antrenori, cu indelunga lor rabdare, si la fetite si sa doresti sa le spui ceva, sa le incurajezi cumva… si, de fapt, sa nu iti gasesti cuvintele, si… sa nu reusesti sa spui decat: “Succes in continuare!” Si atunci… sa vezi niste ochi micuti, care te privesc cu atata bucurie si care iti spun un simplu ‘’Multumesc!” E un sentiment care te face sa privesti dincolo de spectacolul vazut la televizor, un sentiment ca ai cunoscut o mica parte din efortul lor de a ajunge acolo sus. Si asta te face sa te simti si mai mic, comparativ cu aceste micute, dar talentate copile.
Nu am stat decat cateva ore in prezenta acestor micute si a antrenorilor lor, dar am invatat foarte multe. (foto - in plin plan sunt cele doua surori Madalina si Andreea Scortanu)
Am invatat ca atunci cand iti doresti ceva foarte mult trebuie sa lupti. Asa cum nimic in viata nu e usor, nici gimnastica nu e usoara. Desi am vazut si pana acum mici gimnaste, le-am vazut doar in concursuri, cand exercitiile le erau asezate, cand… totul era pus la punct… Acum, insa… am avut ocazia sa vad cat de greu  se ajunge la un exercitiu din acela frumos (foto), pe care noi il urmarim ca pe un spectacol uneori, si de la care asteptam apoi medalii, si cateodata asteptam chiar sa auzim imnul! Pana sa se ajunga acolo, insa, e multa munca… e o munca ce noua, celor care privim din afara, ne poate parea imposibila, e o lupta cu tine insuti pana la urma, sa faci ceea ce iti doresti, chiar daca uneori e greu…
Am mai invatat de la aceste micute ca, atunci cand iti doresti sa inveti ceva, trebuie sa te lasi invatat, chiar daca asta e dureros uneori.
Am mai invatat ca atunci cand ai reusit sa inveti ceva, nu trebuie sa uiti de unde ai plecat, si e minunat sa iti amintesti cine te-a ajutat sa ajungi acolo!
M-au invatat sa nu ma mai plang atunci cand in calea mea apare o pietricica, ci sa alung chiar ‘’bolovanii” din cale si sa merg mai departe, altfel nu se poate!
Am invatat… am invatat… Am invatat multe de la acesti copii minunati, dar cel mai frumos lucru pe care l-am invatat este aprecierea fata de acesti copii, aceste fetite minunate care de la varste atat de fragede muncesc atat de mult, si nu doar aici, la Iasi, nu doar in gimnastica ritmica, ci si in gimnastica artistica, muncesc pentru un singur scop, cel pe care Stefana ni l-a destainuit: “Vreau sa ajung o mare campioana!”(Â interviul cu Stefana) Am invatat sa le apreciez de mii de ori mai mult decat am facut-o pana acum!
Pe 14 iulie 2010 noi am primit o lectie de viata, ti-am povestit-o si tie, in multe cuvinte, e adevarat, insa am vrut sa intelegi cat mai bine aceasta lectie de viata, asa cum aceste micute m-au facut pe mine sa inteleg, fara cuvinte multe, dar prin momentele petrecute alaturi de ele. Pentru toate acestea le multumesc lor, domnisoarelor antrenoare si, mai ales, domnului profesor Constantin Radu, care ne-a oferit aceasta posibilitate. Va multumim tuturor, si cum e greu sa gasesc cuvintele de final cele mai potrivite, ma rezum la: “Succes pe mai departe!”
Amalia (prietena Fangymnastics)
